„Mama a luat în brațe bebelușul. Ceilalți patru erau în jurul ei”. Amintirile unei victime a represiunilor staliniste din Bălți

Anna Motieșina-Danilova e una dintre cei a căror familie a fot deportată în data de 6 iulie 1949. Ei au ajuns în regiunea Kurgan. După moartea lui Stalin în 1953 și condamnarea cultului personalității în 1955, celor deportați li s-a permis să se întoarcă acasă. Însă nu toți au supraviețuit până-n acel moment. Astăzi, în jur de șapte mii de cetățeni moldoveni au statut de victime ale represiunilor politice. Anna Prokopievna a relatat „SP” amintirile despre acele evenimente.

„Noi toți dormeam când au venit militarii”

 – Părinții mei, Moteișin Prokopii Ivanovici și Matriona Alexandrovna locuiau în statul Sturzovca din raionul Glodeni. În familie erau cinci copii. În 1949, cel mare avea 13 ani, iar cel mic nu avea nici măcar un an. Cel de al șaselea copil s-a născut deja în Siberia.

Eu am avut nouă ani. Îmi aduc aminte că aveam pământ propriu, o vacă, inventar agricol rudimentar. Am avut și o tarabă țărănească. Acolo, tata vindea kerosen, chibrituri și sare. Însă noi nu am avut angajați. Părinții făceau totul singuri.

În casă nu aveam energie electrică, dar aveam o lampă de kerosen. Din câte se pare, nu mulți o aveau. În orice caz, tata des o ducea în Consiliul sătesc, unde întocmea niște acte. El avea un scris foarte frumos. Mama însă era nemulțumită și din cauza asta apăreau certuri.

În data de 6 iulie 1949, tata a plecat în Consiliul sătesc și a luat lampa. Noaptea, în casă era întuneric când au venit militarii. Noi toți dormeam: fratele mai mare, eu, surorile mele de șapte și patru ani și fratele cel mic. Militarii i-au trezit pe toți, din Consiliul sătesc l-au adus pe tata. Mama a început să se certe cu el pentru că a luat lampa. Însă nu asta a fost cel mai îngrozitor.

S-a apropiat o mașină. Nouă ne-au spus să ne strângem în grabă și să urcăm. Totul s-a întâmplat foarte rapid. Mama a luat în brațe bebelușul. Ceilalți copii erau în jurul ei. Ne-au ordonat să urcăm în mașină. Aveam dreptul să luăm careva lucruri. Nu-mi aduc aminte ce am luat. Însă ne-au dat foarte puțin timp. Ce am fi putut lua? În mare parte hainele copiilor.

Nu departe locuia sora tatălui. Ea a venit și a început să plângă. Nimeni nu explica nimic, de ce ne-au ridicat, pentru ce. Ulterior am aflat că în anchetă scria că tata e mare boier, comerciant. Ce doreau aceea și scriau în anchetele alea.

Am ajuns la gara din Bălți și ne-au urcat într-un tren de marfă. Era o grămadă de lume. Gălăgie la gară. Oamenii strigau, plângeau, se indignau. Mulți erau din sate. Erau și cunoscuți de-ai noștri, prieteni și rude. Am fost urcați în vagon și ne-am pornit. Nimeni nu știa unde mergem. Eu eram mică și puțin ce înțelegeam. Când mergeam cu mașina la Bălți chiar mă bucuram că voi vedea în sfârșit Bălțiul. Mama mergea des și niciodată nu mă lua cu ea.

„Oamenii plângeau, mureau, nășteau. Totul se întâmpla în același vagon”

— În tren era o ferestruică, în care puteai să zărești ceva. Lângă uși stăteau soldați. În vagon erau punți duble. Unii dormeau jos, alții sus. Veceul era într-un colț. Căldare și o perdea. În aceeași încăpere mâncau și-și făceau nevoile. Vagonul era plin de persoane de diferite vârste. Oamenii plângeau, mureau, nășteau. Totul se întâmpla în același vagon. Morții erau descărcați la stații.

Noi, copiii, încercam să ne separăm de cei maturi. Pe timpuri nu era primit ca toți să fie la un loc. Maturii aparte. Copiii stăteau la o parte, uneori aruncau câte o privire pe ferestruică.

Pe rând, copiii aruncau câte o privire pe ferestruică. Poză ilustrativă: mn.ru

Mâncam ce aveam. Unii aveau pâine, alții brânză. Uneori, la stații, aduceau niște hrană. Îmi aduc aminte că, atunci când ajungeam la stații, în difuzoare strigau că merg voluntarii. Nimeni nu spunea că în tren sunt deportații.

Tata era instruit. El înscria stațiile și raioanele. Însă făcea asta în taină pentru că era interzis să scrii. Până la destinația am mers trei săptămâni. Am fost aduși în Kurgan. Ne-au încărcat în camioane. Oamenii se țineau în grupuri. Tot așa, în grupuri, eram urcați în camioane. Am fost aduși în oblast Kurgan, raion Kosulinsk, satul Krotovka. Acolo am petrecut o iarnă.

„Nu aveam nici haine, nici încălțăminte”

— Apoi am fost transferați în satul Râbnoe. Ne-au dat un împrumut și părinții au cumpărat o casă de lemn. Mult timp am trăit acolo. Apoi, pentru a întoarce împrumutul, am vândut casa și am cumpărat una mai mică.

Inițial, tata a fost cioban în colhoz, apoi paznic în Casa invalizilor. Și el era invalid. Nu avea o mână. A pierdut mâna la o șișcorniță, cu toate acestea întotdeauna a muncit. Și mama lucra în colhoz. Copiii mai mari aveau grijă de cei mici. Toți se ajutau reciproc, așa și supraviețuiau. Pregăteau lemne pentru iarnă. Mergeau în pădure, strângeau uscăturile, le aduceau cu trăsurile. Viața nu a fost deloc ușoară.

În Moldova am terminat clasa întâi a școlii moldovenești. În Krotovka nu erau școli, deci nu am studiat. În Râbnoe am mers în clasa întâi împreună cu sora cea mică. Acolo am absolvit șase clase.

Nu aveam nici haine, nici încălțăminte. Umblam în ciubote prelată și de cauciuc, în fufaika. Ceva croiam. Ceva dădeau vecinii de la copiii lor care creșteau. Ținute nu erau deloc. Bebelușii creșteau, de regulă, pe cuptor. Stăteau acolo dezbrăcați.

Mâncam de regulă pește. Satul Râbnoe era amplasat de-a lungul unui iaz. Toți pescuiau. Uscau peștele pentru iarnă. Fierbeau din el ciorbă. Cultivau cartofi, coceau pâine. Rareori aduceau zahăr, care era puțin și-l dădeau câte puțin. Noi am avut o vacă și înghețam laptele în ligheane și le țineam afară. Asta pentru perioada în care vaca era gravidă și nu dădea lapte. Dacă făta vițel, toamna îl sacrificam și înghețam carnea afară, iar iarna mâncam câte un pic. Frigidere pe atunci nu existau. Erau lămpi, dar nu era kerosen. De aceea, când făceam focul, extrăgeam așchii și astfel făceam lumină.

„În Râbnoe, din Moldova erau vreo 20 de familii”

— Locuințele în sat erau din lemn și foarte întunecoase. Când au ajuns moldovenii, au început să le dea cu lut și baligă. Localnicii spuneau: Țiganii ung pereții cu c*cat. Ai noștri aveau case frumoase, albe, așa cum erau obișnuiți să construiască în Moldova.

În Râbnoe, din Moldova erau vreo 20 de familii. Toți trăiau amical. Se adunau și mergeau unii la alții în vizită. Încercau să se țină împreună. Se susțineau. Se întâlneau de sărbători, preparau platourile tradiționale. Nu se permitea de făcut niciun fel de rug. Toate casele erau din lemn, iar de jur împrejur pădure. Oamenii respectau asta.

Localnicii ne tratau bine. În sat locuiau mai multe naționalități: ruși, tătari, kazahi, moldoveni. Invitau în ospeție, la un cumâs. Trăiau greu, dar prietenește, nu așa ca acum.

Când am ajuns, nu aveam nimic. Localnicii ne ajutau: ne aduceau veselă și alte bunuri. Ulterior am avut și noi gospodărie. Am procurat o vițică. Găinile trăiau în casă cu noi pentru că afara era prea frig. În plan material, treptat viața a devenit mai ușoară.

Noi eram la evidență în Consiliul sătesc și nu aveam dreptul să părăsim satul. Localnicii aveam posibilitatea să-și continue studiile. Puteau să plece la oraș, să intre la școli de meserie, colegii. Noi știam că nu ne era permis acest lucru.

„Nu se aștepta nimeni aici”

— Când am fost reabilitați și ni s-a permis să plecăm, părinții mei au dorit mult să se întoarcă. Familia noastră și alte trei familii din Sturzovca am plecat practic dintr-o dată. Am reușit să vindem doar vitele. Casa și bunurile au rămas. Localnicilor ea nu era de niciun folos, iar străinii nu se mutau acolo de bunăvoie. 

Unii din cei cu care am venit au rămas: și-au întemeiat familii, munceau și studiau.

Când ne-am întors acasă, consătenii ne-au întâmpinat foarte primitor. Ne ajutau, cine și cum putea. Linguri, furculițe, farfurii, pachet de făină de porumb, o sticlă de lapte, o bucată de brânză – așa ne susțineau la început. Noi înțelegeam că trebuie să muncim, să câștigăm și să ne stabilim din nou.

Însă autoritățile nu ne permiteau să locuim pe teritoriul Moldovei deoarece eram dușmanii poporului. Nu ne aștepta nimeni aici. Nu aveam unde locui. Ne-a primit sora mamei. Jumătate de an am locuit la ea. Apoi am decis să ne mutăm la Bălți. Acolo nu voiau să ne înregistreze.

Tata se pricepea bine în tehnică și s-a angajat în calitate de mecanic la o gospodărie auxiliară de pe strada Dovator. Amintiri foarte plăcute au rămas de la directorul, fost militar Serghei Feodorovici Budilovschi. Îmi aduc aminte că era dus cu caleașca și umbla întotdeauna în uniforma militară cu medalii. El ne-a ajutat foarte mult. Tata i-a relatat istoria noastră, i-a spus că nu poate să-și aducă familia deoarece nimeni nu ne dă viză de reședință și noi nu aveam locuință. Serghei Feodorovici, pe propria responsabilitate, ne-a dat o cameră în cămin și l-a înregistrat pe tata.

Și pe mine m-au angajat. Aveam 16 ani și eram nevoită să fac bani pentru ca familia să supraviețuiască, să aibă ce îmbrăca. Umblam la plivire.

În anul 1960 m-am transferat la uzina de sticlă. Apoi m-am angajat la uzina de dispozitive electrice de iluminat. Acolo am lucrat până la pensie. Fratele și sora tot au muncit în gospodăria auxiliară. Împreună am adunat bani și am procurat o casă de 600 ruble pe strada Dovator, 58.

„Multe nu ne erau permise doar din motivul că am fost deportați”

— În 1968 au fost inundații și casa noastră a fost rasă de pe fața pământului (strada Dovator se află pe raza râului Răut, în regiunea canalului de canotaj. – „SP”). Am pierdut totul. Am reușit să salvăm doar vaca și un sac de făină. Trebuia să începem din nou totul de la început.

Din moment ce părinții aveau un plan pentru casa asta și ea nu era neautorizată, tatălui i-au dat un apartament pe strada Kiev, 126. În acea perioadă, părinții au rămas cu trei copii. Ceilalți aveau deja propriile familii. În locuința respectivă părinții și-au trăit restul vieții. Tata a decedat la 78 de ani, mama la 82.

Abia peste mulți ani au încetat să ne numească dușmani ai poporului. Începând cu anii `90 au început mai deschis să vorbească despre cei deportați. Până atunci, părinții strict ne interziceau să povestim despre faptul că am fost deportați. Însă cei de care depindea existența noastră știau oricum.

Multe nu ne erau permise doar din motivul că am fost deportați. Nu exista încredere, nu ne angajau la posturi bune. Fratele a încercat de trei ori să intre la facultate la Chișinău. A absolvit școala, a muncit la uzină, a avut îndreptare de la Comitetul Orășenesc al PCUS, însă așa și nu a fost admis. În cea din urmă dată i-au spus: „Nu ești de trecere din cauza faptului că ai fost supus represiunilor”. Eram presați, nu ne permiteau să uităm de unde ne-am întors.

Toată viața am muncit la uzina de dispozitive electrice de iluminat. De acolo am ieșit la pensie. Nu port pică pe uzină. Acolo am primit apartament și chiar o medalie. Astăzi locuiesc cu unul dintre fii, altul locuiește în Rusia.

În anii 60, Anna Danilova s-a angajat la uzina de dispozitive electrice de iluminat și a lucrat acolo până la pensie. Această fotografie era afișată pe panoul de onoare a uzinei. Anna Danilova este veteran al muncii, decorată cu medalia pentru merite de muncă „За трудовое отличие”. Foto din arhiva personală. 

Nelly Lanskaia