Familia Stivelmacher: Fondatorii cinematografiei și teatrului din Bălți - Istoria culturală a orașului

Istoria orașului Bălți ascunde povești fascinante, iar una dintre ele este legată de familia Stivelmacher, cea, care a avut un impact semnificativ asupra vieții culturale a orașului în perioada interbelică. În acest articol, istoricul Cătălin Crețu ne dezvăluie rolul pe care Iosif și Rahil Stivelmacher, alături de alți membri ai familiei, l-au jucat în dezvoltarea cinematografiei și teatrului local.

De câțiva ani, îmi dedic timpul explorării istoriei orașului meu natal, Bălți. Am trecut prin arhive, am răsfoit articole, am căutat prin monografii, am răscolit periodice uitate prin biblioteci numerice – toate în căutarea acelui fir al trecutului care poate reconstitui o poveste mai amplă, o imagine a ceea ce a fost odată această comunitate. Apoi, într-o zi, am primit un mesaj neașteptat. O doamnă, care s-a prezentat ca fiind o urmașă a familiei Stivelmacher, mi-a scris. Era scriitoarea franceză Cathie Fidler-Lefebvre, fiica pictorului francez născut la Bălți, Eugène Fidler.

Descoperise din întâmplare postările mele despre Bălți pe Facebook și, curioasă, a decis să mă contacteze. Am început să discutăm în franceză, atât cu ea, cât și cu verișoara ei, purtând conversații lungi despre trecut și despre oamenii care au trăit aici. Le-am povestit ceea ce descoperisem despre familia lor, iar ele, la rândul lor, mi-au oferit fotografii din colecția personală, imagini prețioase care redau o lume ce părea uitată, dar atât de dragă pentru mulți bălțeni de prin străinie. Faptul că aceste amintiri au ajuns în mâinile mele a fost o confirmare că tot acest efort de documentare are un rost.

M-a inspirat să continui, să sap și mai adânc, pentru că istoria orașului nostru contează. Chiar dacă acești oameni trăiesc acum, de exemplu, pe coasta de azur a Franței, departe de Bălți, legătura lor cu locul acesta este vie, iar poveștile de aici au încă ecou.

Familia Stivelmacher a jucat un rol esențial în dezvoltarea culturală a orașului Bălți în perioada interbelică. Acești oameni au adus un suflu nou în viața artistică a comunității, devenind adevărați pionieri în domeniul cinematografiei și al teatrului local. Iosif Stivelmacher și soția sa, Rahil, alături de ceilalți membri ai familiei, au fondat o societate anonimă care și-a extins activitate pe întregul oraș prin instituțiile și edificiile proprii. Ambiția familiei Stivelmacher de a transforma orașul Bălți într-un centru cultural a prins viață prin înființarea societății „Stifilm” în anul 1935.

Având sediul pe Strada Regele Ferdinand nr. 142, această societate anonimă avea ca scop nu doar rularea de filme, ci și organizarea de spectacole teatrale, expoziții și alte evenimente artistice care să ofere locuitorilor o fereastră spre lume. Capitalul social al „Stifilm” era impresionant pentru acea perioadă – 600.000 lei, dintre care 100.000 lei în numerar și 500.000 lei în echipamente și alte aporturi în natură. Acest capital era împărțit în 600 de acțiuni, fiecare în valoare de 1.000 lei. Printre acționarii principali se numărau membri ai familiei Stivelmacher, dar și parteneri apropiați. Ester Dauman din Paris, cu un aport de 75.000 lei, și Sophie Fidler din Nice, cu aceeași sumă, au investit în acest proiect, contribuind fiecare cu câte 75 de acțiuni.

Din familia Stivelmacher, Rahil deținea 65 de acțiuni, echivalentul a 65.000 lei, în timp ce Iosef Stivelmacher deținea 10 acțiuni, adică 10.000 lei. Sara Stivelmacher a contribuit și ea cu 20.000 lei, adică 20 de acțiuni, iar Lia Walter, parteneră de încredere, a investit 75.000 lei, echivalentul a 75 de acțiuni.

Afacerile familiei nu se limitau doar la capitalul investițiilor în echipamente; au achiziționat și drepturi exclusive de difuzare pentru filme populare ale vremii. Printre acestea se număra „Nopți Moscovite,” un film care a devenit extrem de popular și care a fost evaluat la suma de 180.000 lei, contribuind la succesul financiar al familiei. Iosef Stivelmacher a adus această concesiune, echivalentă cu 180 de acțiuni, ceea ce i-a consolidat poziția de lider în companie și influența în societatea „Stifism”.

„Lux” și „Scala” erau principalele centre de atracție, dar familia deținea și „Modern,” un cinematograf construit în stil art nouveau, care se numea „modern” în Imperiul Rus, din care la acea vreme făcea parte și orașul Bălți.

Cinematograful „Modern” 

În perioada interbelică, dezvoltarea rapidă a orașului și apetitul publicului pentru spectacole și filme au determinat familia să deschidă un al doilea cinematograf „Lux”, un edificiu în stil art deco, cu o capacitate sporită pentru a întâmpina cererea în creștere. Lux 2, așa cum a fost cunoscut, a supraviețuit până în anii ’70, devenind ulterior cinematograful „Kotovski” după al Doilea Război Mondial.

Prima clădire „Lux” însă a avut parte de un episod dramatic chiar înainte de război. În vara anului 1927, un incendiu devastator a cuprins o parte din oraș, pornind de la o simplă mașină de călcat în curtea casei unui comerciant, Sama Spilberg. Din păcate, nu era apă în conductul din apropierea focului, deoarece apeductul central al orașului se afla în reparații. În doar câteva minute, flăcările s-au extins asupra clădirilor vecine, inclusiv asupra imobilului lui Isac Iurcovețchi și, inevitabil, asupra clădirii de vară a cinematografului „Lux”.

Pompierii, veniți chiar și din Iași cu tren special, au depus eforturi uriașe pentru a controla flăcările, iar între voluntari s-a remarcat Bernard Walter, unul dintre apropiații familiei, care a dat dovadă de curaj. Cu toate acestea, pagubele au fost imense, ridicându-se la 10.000 lei, iar incidentul a scos la iveală nevoia urgentă de îmbunătățire a serviciului de pompieri al orașului, insuficient dotat pentru o asemenea calamitate.

În ciuda acestei lovituri, familia Stivelmacher a găsit puterea să reconstruiască „Lux”, restaurându-l la standarde moderne și chiar adăugând un al doilea cinematograf pentru a răspunde nevoilor comunității. Totuși, odată cu bombardamentele germane din 1941, prima clădire „Lux” a fost distrusă definitiv, un simbol al distrugerii culturale și al declinului afacerilor familiei în Bălți.

Cinematograful de vară „Lux” era un spațiu dedicat proiecțiilor în aer liber, amenajat cu grijă pentru a oferi locuitorilor o experiență unică. Așezat într-o grădină spațioasă și înconjurat de vegetație, acest loc devenea, în serile calde de vară, un refugiu în care oamenii se adunau pentru a urmări cele mai noi filme sub bolta înstelată. Publicul venea devreme, ocupând locurile din lemn dispuse în amfiteatru, unde răcoarea serii și sunetul peliculelor rulând aduceau o atmosferă de intimitate și spectacol. Lumina de pe ecran părea că dansa pe fețele spectatorilor, transformând fiecare proiecție într-o experiență magică, un amestec de noutate și visare, accesibil pentru toate vârstele și clasele sociale.

În fiecare seară, cinematograful de vară „Lux” devenea o punte către lumea largă, atrăgând nu doar locuitorii Bălțiului, ci și vizitatori din satele și orașele învecinate, care veneau special pentru aceste seri de film.

Inaugurat în 1934, Teatrul „Scala” a devenit rapid un centru esențial al activităților teatrale din Bălți, oferind rezidenților și vizitatorilor ocazia de a se bucura de spectacole deosebite și de prestații ale unor artiști de renume. Pe scena sa au fost puse în scenă piese ale marilor teatre ale vremii, cum ar fi Athénée Populaire din Iași, sub conducerea lui Vasile Popovici, și celebrul Teatru Cărăbuș al lui Constantin Tănase, rivalizat de renumitul Alhambra.

Locuitorii din Bălți și din întreaga regiune veneau la Scala pentru a admira figuri marcante ale artei românești, precum Maria Filotti, George Enescu, Constantin Tănase, Maria Tănase, Vasile Popovici și Gică Petrescu. Atracția pentru acest repertoriu bogat era accentuată de arhitectura teatrului: o clădire impunătoare, cu acoperiș de tablă maro, o fațadă decorată cu șase coloane rotunde, două foaiere interioare, o sală principală cu balcon, o scenă spațioasă, loge de machiaj și ateliere.

Situat în centrul unui ansamblu arhitectural, Teatrul „Scala” era flancat de cinematografele „Lux” și „Modern”. În „Primul ghid al municipalității din Bălți” (1938), teatrul este descris drept „o mare operă arhitecturală pentru întreaga Basarabie, rodul muncii d-lui Știvelmaher și al doamnei L. Walter.” Clădirea putea găzdui 540 de persoane în zona de parter și 119 în balcon, deși alte surse menționează o capacitate de până la 1.200 de locuri.

În București, Iosif Stivelmacher avea un birou la Piața Cogălniceanu nr. 8, etajul II, probabil pentru a păstra legătura cu lumea cinematografiei românești și cu importatorii de filme din capitală. Acest birou a funcționat ca un nod de conexiune între activitățile din Basarabia și cele din România, facilitând importul de filme și menținerea relațiilor comerciale esențiale pentru succesul afacerilor de la Bălți. Prin colaborarea cu personalități influente din lumea cinematografiei, cum ar fi domnul Cassvan, responsabil cu importul de filme, Iosif Stivelmacher a reușit să aducă la Bălți producții cinematografice deosebite, crescând astfel popularitatea cinematografului „Lux”.

După perioada de glorie din anii ’30, familia Stivelmacher avea să înfrunte curând una dintre cele mai întunecate perioade din istoria Bălțiului și a Basarabiei. În 1940, regiunea a fost anexată de Uniunea Sovietică, iar afacerile prospere, precum cinematografele și teatrul „Scala”, au fost imediat naționalizate de autoritățile sovietice. Tot ceea ce familia construise cu migală și sacrificii timp de decenii – locurile în care adunaseră comunitatea în jurul artei și culturii – le-a fost smuls din mână fără vreo promisiune de returnare sau compensație.

După retragerea temporară a armatei sovietice, în 1941, Basarabia a fost reluată de administrația română sub regimul Antonescu, aliat al Germaniei naziste. Această reîntoarcere nu a însemnat, însă, o renaștere a afacerilor evreiești. Dimpotrivă, au fost impuse restricții severe asupra afacerilor evreilor, iar regimul a adoptat o politică de persecuție sistematică, care a dus, într-un final, la torturi, execuții în masă și etnocid. Prosperitatea de odinioară a familiei Stivelmacher și contribuția lor valoroasă la viața culturală a orașului păreau acum uitate, acoperite de un val de ură și discriminare.

Anii războiului au adus un val de persecuții tragice asupra comunității evreiești din Bălți. Bernard Walter, unul dintre membrii familiei și unul dintre puținii israeliți din oraș care reușise să rămână în viață, fiind salvat de un vechi prieten al familiei. În timpul administrației militare germane și antonesciene, evreii din Bălți au fost forțați să-și sape propriile morminte, destinați unei execuții inumane. Totuși, în mod miraculos, Bernard Walter a fost salvat de un prieten influent – Dumitru Agapie, șeful poliției române de la acea vreme, care a intervenit și l-a scos din rândul condamnaților chiar înainte de execuție.

Odată cu reocuparea Basarabiei de către sovietici în 1944, ceea ce mai rămăsese din imperiul cultural al familiei Stivelmacher a fost complet distrus sau preluat de stat. Cinematograful „Lux”, care odată fusese un simbol al modernității și al legăturilor orașului cu lumea artei europene, a fost transformat în „Kotovski” și repurpus pentru propaganda sovietică.

În urma cutremurului în 1977, clădirea teatrului „Scala”, o construcție odată impunătoare, puțin crăpată, a fost demolată, aducând un sfârșit brutal și definitiv unei epoci întregi. Această tranziție dramatică dintr-o epocă de înflorire culturală către una de pierderi și suferință a lăsat urme adânci atât în istoria orașului Bălți, cât și în memoria celor care, precum familia Stivelmacher, au trăit pe propria piele consecințele războiului și ale regimurilor politice care le-au dictat soarta.

În 1940, odată cu ocuparea Poloniei de către Germania nazistă și Uniunea Sovietică, membrii familiei Dauman din Varșovia au fost nevoiți să caute scăpare, iar singura cale de ieșire era prin granița românească. Printre cei care au oferit ajutor acestor refugiați s-au numărat și Marguerite Walter și mătușa sa, Sara Stivelmacher, care au primit în România 18 membri ai familiei Dauman. După o așteptare tensionată în București, unde își doreau obținerea vizelor pentru Franța, aceștia au reușit să ajungă la Paris în martie, stabilindu-se temporar în Nisa. Cu resursele limitate pe care au reușit să le aducă din Polonia – bijuterii și câteva obiecte de argint ascunse cu grijă în mantale –, familia Dauman a reușit să supraviețuiască până când au găsit un refugiu mai stabil.

Marguerite s-a căsătorit în aceeași perioadă cu André Corman, a cărui familie fusese și ea devastată de persecuții. Tatăl și fratele lui André fuseseră deportați în Siberia pentru că erau considerați „culaci”, vasăzică proprietari de pământ. El a scăpat doar pentru că își făcea studiile medicale în Franța.

Totuși, soarta familiei avea să fie din nou pusă la încercare. În 1941, când Basarabia a fost reocupată de forțele germane și române, iar trupele au înaintat către Rusia, Marguerite și soțul său au fost arestați și trimiși într-un lagăr de concentrare-exterminare în Transnistria. Tatăl Margueritei, un om influent, a reușit să intervină, eliberându-i, dar cei doi au rămas în arest la domiciliu într-un oraș mic până la sfârșitul războiului. Pe măsură ce conflictul se extindea, familia Dauman și alte rude din Franța au continuat să se refugieze de persecuțiile germane, inclusiv în zona liberă din sudul Franței.

În ciuda tuturor tragediilor, au reușit să supraviețuiască, iar o parte din cei care au rămas în România și-au găsit drumul către libertate abia după război. Anatole Dauman, de exemplu, a devenit un membru activ al Rezistenței franceze, cunoscut sub numele de cod „Philippe,” și a participat la operațiuni de sabotaj și eliberare a deținuților evrei din taberele de muncă forțată. Iosif Stivelmacher a decedat în 1952 la Nisa, în Franța, evitând Șoa. Sora mai mică Sara, însă, s-a scufundat împreună cu nava Struma, torpilată de soviete în 1942, pe drum spre Israel, împreună cu soțul și fiul său. Ester Stivelmacher-Dauman a locuit în Franța încă din perioada interbelică și a decedat în Louveciennes în 1975. Toți ceilalți membri ai familiei au trăit în Franța și Statele Unite până la sfârșitul vieții.

Redacția „SP” îi mulțumește domnului Cătălin Crețu pentru acest material, care aduce în prim-plan o parte importantă a istoriei culturale a orașului Bălți. Mulțumim pentru dedicarea și efortul depus în documentarea acestei povești valoroase despre familia Stivelmacher și impactul lor asupra cinematografiei și teatrului local.

Citește și

• Magazine din Bălți în perioada sovietică: 10 fotografii vechi
• Foametea din anii 1946-1947 în amintirile supraviețuitorilor din satul Bilicenii Vechi