- Pagini din istorie
Amintirile tragice ale copiilor despre conflictul armat transnistrean
Amintirile aduc lumină efectelor pe termen lung ale războiului asupra comunităților afectate. Colaj SP
2 martie 1992, a izbucnit conflictul armat transnistrean, un episod ce a zguduit profund ambele maluri ale râului Nistru. Timp de patru luni, locuitorii malului drept și cei de pe malul stâng au trăit clipe de groază și incertitudine. Cu toate că războaiele pot fi considerate afaceri de oameni maturi, suferința și trauma au fost resimțite la fel de puternic și de copii.
Oamenii de pe malul drept al Nistrului, aparținând Republicii Moldova, și cei de pe malul stâng, din regiunea transnistreană, au devenit brusc inamici în acest an fatidic. Familiile au fost dezbinate, iar prietenii au devenit adversari. În timp ce gloanțele și obuzele zburau peste Nistru, un râu odinioară pașnic, devenit motiv de dispută, copiii erau martorii nevinovați ai acestei tragedii.
Amintirile dureroase ale Violetei Leca
Violeta Leca, o locuitoare din satul Oxentea, situat pe malul drept al Nistrului, își amintește cu claritate evenimentele tumultoase din anul 1992, pe când era adolescentă. La vârsta de paisprezece ani, emoțiile negative ale războiului au apărut pe nevrute în viața ei:
„Primele semne ale tensiunilor și ale fricii au apărut la începutul lunii martie 1992, atunci când polițiștii din regiunea Dubăsari au fost luați sub arest, printre aceștia fiind și un cetățean din satul nostru, Oxentea. Această veste a adus cu ea o stare de frică, asemănătoare celor văzute în filmele despre război.
Pe măsură ce vremea s-a încălzit și lucrul în grădini a început, se auzeau sporadic împușcături, chiar dacă de la distanță, totuși, toți locuitorii trăiau cu o teamă constantă.”
„Copiii care aveau rude pe malul stâng al Nistrului îi numeau pe cei de acolo "separatiști",- spune Violeta cu regret.
În timpul verii, cu toții auzeau și alarmele, iar această senzație de frică totală s-a imprimat adânc în mintea adolescentei. Ea și familia ei munceau la culturile de tutun, iar când începeau împușcăturile dinspre malul stâng și gloanțele zburau deasupra capetelor lor, fugeau în grabă cu toții în beciurile caselor din apropiere pentru a se ascunde.
Acum, în Israel, de când a început conflictul, toate acele momente traumatizante trăite în 1992 au revenit în memoria Violetei, rememorându-i teroarea și incertitudinea din acele vremuri tulburi.
Amintirile acestea aduc lumină asupra experiențelor trăite de locuitorii din satul Oxentea și a efectelor pe termen lung ale războiului asupra comunităților afectate.
Povestea emoționantă a lui Andrei Litvinenko
Andrei Litvinenko, care era un băiețel de patru ani în 1992, își amintește și el de războiul devastator. În vremea acelor evenimente, era la bunici în Tighina, pe malul stâng al Nistrului. Momentele de panică și teamă au fost parte din viața sa de zi cu zi, iar întoarcerea acasă a fost umbrită de amenințarea constantă a pericolului:
„Îmi amintesc războiul așa cum și-l poate aminti un băiețel de patru ani. Atunci eram la bunici pe strada Moskovskaya - la un cartier distanță de comisariatul militar din Tighina. Mama mea și sora mea în vârstă de un an erau internate în secția de copii a spitalului de maternitate - tot la un cartier distanță de mine și de întregul acest "tocător de carne". Îmi amintesc de împușcături, adăpost, explozii de grenade. Îmi amintesc cum în acel adăpost femeile plângeau când bărbații, câte doi sau trei, se ridicau și plecau undeva. Atunci nu înțelegeam că multe dintre aceste femei ar fi putut să nu-și mai vadă niciodată soții și fiii... După 3-4 zile de trageri constante, focul a încetat, iar tatăl meu a luat-o pe mama și pe sora mea la părinții ei în alt cartier al orașului. În aceeași zi, a venit și m-a luat cu bunicii. Mergeam pe jos pe străzile pustii, pe drum era multă sticlă spartă. Tatăl meu, bunicul și bunica mă înconjurau și mă rugau să merg între ei... Atunci nu înțelegeam de ce. Voiam să-mi văd mama și sora de care îmi era dor, și mai mult, m-am săturat să stau în subsol și eram bucuros să alerg pe străzi..., dar nu aveam să alerg. În casa particulară a altor bunici, ai mamei, era liniște. Mâncam fructe, alergam în curte, vorbeam cu copiii vecinilor. Îmi amintesc că tatăl meu cu tatăl său au decis să meargă în apartamentul de pe strada Moskovskaya și să ia niște lucruri. După o oră, bunicul s-a întors singur... Tatăl meu și un vecin, unchiul Dima (care a mers cu ei), au fost luați prizonieri. Mai exact, au fost reținuți până când li s-a stabilit identitatea și bunicul a fost trimis acasă, i s-a cerut să se întoarcă cu trei pașapoarte, amenințând că cei reținuți ar putea fi uciși. După aceste evenimente, părinții au decis să plece din Tighina. Mama și tata, luându-ne pe mine și pe sora mea, au mers la Tiraspol. Îmi amintesc că mi-era frică și când am ajuns în capitală, de la locuitorii din Tiraspol am auzit fraza "Ei trag acolo puțin... de ce să te temi". Poate că această frază a fost spusă doar de o singură persoană, probabil că voia să mă liniștească, dar cuvintele acestea mi-au rămas întipărite în memorie toată viața ca o supărare. Îmi amintesc că după aceea adulții discutau despre avioane și despre posibila atacare a Tiraspolului. Ne-am mutat foarte repede din Transnistria în Ucraina, la prietena mamei. Am petrecut întreaga vară într-un sat ucrainean din regiunea Odesa.
Mi-a rămas întipărit în memorie că în Ucraina am văzut un avion civil zburând la înălțime joasă - și am alergat de pe stradă spre cel mai apropiat subsol.
Atunci m-am speriat, crezând că avioanele au venit după noi. Când ne-am întors la Tighina, părinții tatei ne-au arătat gloanțe și cartușe, pe care le-au găsit în apartament. La etajul cinci al casei lor stătea un lunetist, iar în întreaga clădire nu era nici o fereastră întreagă... Cred că pentru toți cei din Tighina, anul 1992 a fost un an de mari tulburări și amintiri grele. Ca un album foto, aceste amintiri păstrează în memorie imagini înfricoșătoare ale verii zbuciumate din 1992”,- sunt amintirile triste ale lui Andrei din Tighina.
Amintirile Violetei și ale lui Andrei ilustrează puternicul impact al conflictului transnistrean asupra copiilor, care au fost martori nevinovați ai ororilor războiului. Traumele trăite în acele zile întunecate rămân adânc înrădăcinate în memoria lor și au lăsat urme dureroase pe termen lung în viețile lor.
Frica, amintirile încă vii, tensiunea în societate, iată ce simte un copil în timpul războiului. Nu contează, de care parte a baricadei sunt copiii, toți suferă la fel de mult și nu se merită ca cei maturi să lupte, pentru a traumatiza copii pentru toată viața.
Amintirile lor sunt mărturii ale suferinței umane în fața violenței și conflictelor, subliniind importanța păcii și a înțelegerii în societatea noastră.
Maia Bălan
Îi mulțumim jurnalistului Andrei Litvinenco din orașul Tighina, pentru colaborare la elaborarea acestui articol.
