Amintiri din infernul afgan: Experiența unui soldat moldovean în războiul sovieto-afgan

La 15 februarie 1989, după un deceniu de lupte sângeroase și mii de pierderi umane, trupele sovietice au părăsit Afganistanul. Această retragere marchează sfârșitul unei prezențe militare intense și controversate, care a început în decembrie 1979. Din satul Bilicenii Vechi și-au făcut serviciul militar în Afganistan 13 tineri, printre ei este și  Petru Donțu (n. 1964), care are amintiri lungi despre viața în Afganistan în calitate de soldat:

 „Băieții care au fost acolo, în Afganistan, aveau părinți colhoznici sau lucrători la fabrici, dar nici un fecior din elita partidului comunist nu nimerea în război. Erau selectați cei, care nu aveau pârghii, ca să se răzbune.

La armată am fost chemat în septembrie 1982. Eu am aflat peste vre-o lună că voi pleca în Afganistan, atunci când ne-au mutat de la Odesa la Așhabad, în orășelul nr. 13, unde la școala de sergenți timp de trei luni am învățat să mânuiesc tunul, după care o lună am fost trimis la aruncător de grenade și încă o lună am fost la rachete antitanc. Noi eram comanda Nr. 280, cei care urmau să-și facă serviciul militar peste hotare. Ni s-au pus diferite feluri de vaccinuri, trebuiau să ne pregătească, ca să avem imunitate. Unde ne trimiteau pe noi trebuia să fii un bun sportiv, stabil psihic, liniștit, existau unele cerințe.

Cei, care nu au rezistat, au primit gradul de sergent și au rămas în URSS.

În Afganistan am fost 21 de luni. Primele trei zile au fost cele mai grele, când am văzut că foarte mulți oameni sunt omorâți și unii chiar spuneau: „Te sperii în primele zile, dar mai departe trebuie să-ți învingi frica, pentru că orice zi poate fi ultima”.

Acolo am fost trimiși cu rol de carne de tun pentru Imperiul Sovietic. Cam nimeni nu s-a întors sănătos, pentru că toți au avut probleme de sănătate acolo: începând de la gastrită, tifos exantematic, ciumă, malarie, răniri, contuzii. Dar, foarte mulți băieți care au fost acolo și-au pierdut viața pentru niște interese străine.

Eu am fost participant la război, am fost în infernul acesta. Când am venit de la Armată, s-a cerut de la noi ca timp de zece ani să nu povestim, să nu divulgăm nimic din ce a fost acolo. E adevărat că după vre-o șapte ani URSS s-a destrămat și mulți dintre ostașii internaționaliști au plecat care în SUA, care în Australia.

Când am ajuns în Așhabad, cantina era pentru 1300 ostași, dar noi eram 4500 și mâncam foarte repede.

Era scumpă armata pentru armament, se spune că doar o rachetă costa 40000 de dolari, dar pentru mâncare se cheltuia foarte puțin.

Noi eram alimentați cu cartofi uscați din 1952 și ceapă uscată de prin 1952-1954, așa scria pe butoaiele celea din lemn presat, în care se păstrau cartofii uscați. Trei borcane de carne conservată (tușoncă) pe lună și trei borcane de lapte praf se distribuia unui soldat. Cartoful uscat era tăiat în bucăți, după, trebuia 3-4 ore să-i înmoi și să-i fierbi de la orele 4 până la 8, vre-o patru ore. La gust erau ca buretele. Mai era orez și diferite terciuri. Făceam mâncare la plită electrică sau aveam un fel de bucătărie de campanie, mai mică.

Chiar dacă nopțile erau reci, noi luptam. În corturi aveam sobă metalică (burjuică), sau ne făceam o plită din piatră, pe care o clădeam ca pe o sobă. Lemne uneori ne aduceau în batalion. Undeva la începutul lui ianuarie era mai complicat. În rest, ne înveleam cu două pături sau o saltea. O dată în zece zile ne spălam cearșafurile. Baia era la batalion. Când eram în câmp, o dată în săptămână mergeam și ne băiam sau ne spălam în râu.

Unde era nevoie de tine, acolo te trimiteau. Uneori mergeam câte 12 km cu 26 kg de amuniții în spate, așa făceam gimnastică. Un SPG cântărește 49 kg și trebuiau să-l ducem în doi, plus ceea ce zboară din granată și ceea ce arde, praful, se puneau câte trei granade, pe elemente. Soldații le duceau în spate. Când era deplasare la distanțe mai mari, se foloseau  mașini.

Eram comandant de grup, în rezerva de cadre, iar cu vre-o trei luni înainte de demobilizare am nimerit în spital. Am fost rănit într-o luptă și când m-am trezit eram în elicopter. Vre-o două săptămâni a durat tratamentul la spital. Acasă revenisem în noiembrie 1984. Când am ajuns în sat, puteam spune că am fost în Afganistan, dar nu aveam voie să spun ce am făcut acolo”,- recunoaște Petru Donțu, despre serviciul militar efectuat în Afganistan.

Soldații din Afganistan duceau singuri munițiile, uneori zeci de kilometri. Foto: theatlantic.com

Războiul Sovieto-Afgan a durat nouă ani, forțele afgane implicate au fost Partidul Popular Democrat din Afganistan, de orientare marxistă, susținut de forțele sovietice, care au luptat contra rebelilor islamiști mujahedini. Intervenția militară sovietică în Afganistan a început la 24 decembrie 1979. Ultimele trupe sovietice au fost retrase din Afganistan între 15 mai 1988 și 15 februarie 1989. La acest război au participat aproape 12500 de moldoveni.

Soldații, care au revenit de la războiul afganez, au avut urmări tragice fizice și psihologice, care se resimt mulți ani:  unii au răni grave sau chiar invaliditate din cauza conflictului. Rănile de război, cum ar fi arsurile, fracturile, leziunile de la explozii sau loviturile de gloanțe, au avut un impact direct asupra sănătății și capacității de funcționare a acestor soldați pentru toată viața.

În clima neprietenoasă asiatică, soldații noștri au fost expuși diferitor afecțiuni  respiratorii, boli infecțioase, alte riscuri legate de climă și mediu.

Stresul post-traumatic este o afecțiune des întâlnită printre soldații, care și-au făcut serviciul militar în Afganistan. Experiențele de război traumatice, cum ar fi confruntarea cu violența, pierderea camarazilor sau rănile personale, au avut consecințe de durată: căderi de memorie, coșmaruri, anxietate și depresie, afectând calitatea vieții și capacitatea de a se integra în societate după întoarcerea acasă.

Mulți soldați moldoveni s-au confruntat cu dificultăți în reintegrarea în viața civilă după război. Ajustarea la viața de după conflict, reluarea relațiilor interpersonale și adaptarea la un mediu diferit de cel din teatrul de război au fost procese dificile și provocatoare.

Maia Bălan