Istoricul Unirii Principatelor Române: De la vasalitate la independență

În jumătatea secolului al XIX-lea, la 24 ianuarie 1859, a avut loc un moment definitoriu în istoria românească - Unirea Principatelor Române (Principatele de pe Dunăre). Această zi semnificativă marchează unirea statelor Moldova și Țara Românească sub numele de Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești.

Care au fost premizele acestui act istoric?

Cele două entități, Țara Românească și Moldova, și-au început existența în calitate de state vasale ale Coroanei Ungariei, un stat de vasalitate care a persistat până la dobândirea independenței în 1330 pentru Țara Românească și în 1359 pentru Moldova. Ulterior, cele două principate au devenit formal vasalele Imperiului Otoman, cu Țara Românească sub suzeranitate otomană din 1476 și Moldova din 1538.

Momentul decisiv al istoriei acestor două entități a fost legat de mișcarea de independență a Greciei și implicarea Filiki Eteria (o asociație e grecilor), susținută în mare parte de fanarioți, care a avut o influență semnificativă în Moldova. În paralel, în Muntenia, Revoluția de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, a încercat să combine lupta antifanariotă cu alianța cu Eteria. Cu toate acestea, atât mișcarea revoluționară a românilor, cât și eforturile Eteriei, au fost înfrânte de invazia otomană.

Deși aceste evenimente au dus la desființarea domniilor fanariote sub conducerea otomană, impactul real a fost limitat, având în vedere că, în 1828, a izbucnit un nou război ruso-turc. Acest război a condus la ocuparea Principatelor de către Rusia, păstrându-le formal sub suzeranitatea otomană.

Perioada ocupației militare ruse s-a extins din 1829 până la izbucnirea Războiului Crimeii. În cele două principate, a fost instituită o administrație militară paralelă, impunând primul document comun de guvernare, Regulamentele Organice. Deși aceste regulamente nu au fost niciodată pe deplin implementate, ele au modernizat conducerea principatelor, au creat un nou cadru legal și au influențat viața politică.

Respingerea tutelei rusești în timpul revoluției din Muntenia și Moldova din 1848 a fost văzută cu simpatie de Poarta Otomană, dar inițiativele politice țariste au condus la ocuparea comună a principatelor și înăbușirea revoluțiilor. Lupta din interior și eforturile de propagandă ale revoluționarilor în capitalele europene au adus sprijinul cercurilor liberale și au transformat cauza unirii Principatelor într-o problemă a echilibrului european în timpul războiului Crimeei. Astfel, s-a pus temelia unui drum complex către independența și unirea statelor românești.

Cum a decurs unificarea în statele românești ?

Procesul de unificare a început cu adoptarea Regulamentelor Organice între 1831-1832 în Muntenia și Moldova, indicând necesitatea unei unificări politice. Acordurile vamale din 1833-1835 și eliminarea posturilor vamale din 1 ianuarie 1848 au consolidat relațiile dintre cele două țări. În urma Războiului Crimeii, ambițiile geopolitice ale Imperiului Rus au fost stăvilite, creând un context favorabil pentru realizarea unirii.

În 1857, votul popular favorabil unirii în ambele țări a condus la Convenția de la Paris din 1858, unde Marile Puteri au acceptat o uniune formală între cele două țări, cu guverne separate și instituții comune.

Alegerea colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească a fost un pas decisiv către unire.

Cuza a fost ales în unanimitate în Moldova, iar actul istoric de la 24 ianuarie 1859 a fost primul pas către înfăptuirea statului național român unitar. Cu sprijinul unioniștilor, Cuza a reușit să unifice Parlamentul și Guvernul în 1862, realizând astfel unirea politică. După înlăturarea sa în 1866, succesorul său, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, a consolidat unirea, iar constituția adoptată în acel an a numit noul stat România.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza a fost primită cu entuziasm în Iași, unde mii de oameni au aclamat alegerea, iar orașul a fost iluminat timp de patru zile. Recunoașterea internațională a unirii a venit de la Franța, Rusia, Italia și Prusia. Totuși, unele țări, cum ar fi Austria, au admis unirea doar pe durata domniei lui Cuza.

În paralel, în Moldova a existat și o mișcare anti-unionistă, începută în 1856 și condusă de Nicolae Istrati, Gheorghe Asachi și Costache Negruzzi. Aceștia susțineau teoria decăderii Moldovei și marginalizarea sa în fața Munteniei. Cu toate acestea, unioniștii au obținut victoria în alegerile pentru Divanul Ad-hoc din Moldova, marcată de repetarea alegerilor și victoria unioniștilor.

Important pentru Moldova:

În 1878, după obținerea independenței în urma victoriei din Războiul de Independență, România s-a eliberat de sub dominația otomană, însă a intrat rapid într-un conflict cu aliatul său rus referitor la teritoriul Bugeacului. În final, România a obținut regiunea Dobrogea, dar a fost nevoită să cedeze sudul Basarabiei, incluzând județele Cahul, Bolgrad și Ismail.

În anul 1881, s-a proclamat Regatul României, iar Carol I a fost încoronat ca primul monarh al țării.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1940, România Mare a fost obligată să cedeze teritorii sub presiunea Germaniei Naziste. Astfel, nord-estul Transilvaniei a fost cedat Ungariei, Cadrilaterul a fost transferat Bulgariei, iar Basarabia, Herța și Bucovina de Nord au fost anexate de Uniunea Sovietică.

Prin urmare, 24 ianuarie rămâne o zi deosebit de semnificativă pentru români, marcând începutul procesului de unificare politică care a stat la baza formării statului național român modern. 

Maia Bălan