Anastasia Basisto: Înotătoarea din Bălți care visează la Jocurile Olimpice

Anastasia Basisto, originară din Bălți, deține recordurile naționale ale Republicii Moldova la înot pe distanțele de 50, 100 și 200 de metri, stil bras, precum și la 100 de metri, stil fluture, atât la categoria seniori, cât și la juniori. În 2021, a ajuns în semifinalele Campionatului European, iar în 2019 a câștigat de două ori Jocurile Balcanice. În prezent, Anastasia lucrează ca antrenoare pentru copii la Aquaterra Sport School din Chișinău. Într-un interviu pentru „SP”, ea a povestit cum a început drumul său în înot, cine a inspirat-o să aleagă acest sport, cum s-a dezvoltat cariera sa profesională și ce planuri are pentru viitor.

„Tatăl meu mi-a insuflat spiritul de sportiv și disciplina”

Povestea mea în sport a început încă din copilărie, datorită ideii răspândite că înotul este benefic pentru coloana vertebrală și dezvoltă toate grupele musculare. Din același motiv, părinții mei m-au înscris la bazin pentru sănătate. Am început să înot la 6 ani, la piscina „Delfin” din oraș, și încă de atunci îmi plăcea senzația apei și ușurința cu care mă mișcam în ea.

Mai târziu, antrenorii au observat că am o bună coordonare în apă și au văzut potențial în mine. Când tata a văzut că am rezultate și interes, a decis că merită să încerc antrenamente mai serioase. Părinții mei m-au susținut, convinși că înotul este benefic pentru sănătate.

La început, nu vedeam înotul ca pe ceva serios, ci mai degrabă ca pe o activitate utilă. Nici nu-mi imaginam că această pasiune se va transforma într-o carieră profesională. Sunt extrem de recunoscătoare familiei mele, în special tatălui meu, care a insistat să continui cu înotul. El mi-a insuflat spiritul de sportiv și disciplina, m-a susținut mereu, m-a învățat să nu renunț și să am încredere în mine, indiferent de obstacole.

„Am fost un copil foarte responsabil”

Când mergeam la competiții în străinătate, emoțiile erau mult mai intense decât la cele din țară. Acasă îți cunoști adversarii, antrenorii, te simți mai relaxat. În schimb, în afară totul este diferit: un oraș nou, un alt mod de gândire, concurenți necunoscuți.

În Europa a fost deosebit de dificil la început. Era un stres, dar astfel de momente te fac să înțelegi că trebuie să dai tot ce ai mai bun, indiferent de emoții. E important să știi cum să-ți controlezi tracul și să nu-l lași să îți afecteze performanța. Pregătirea pentru competiții era grea și solicitantă. Acasă, ziua mea începea la 5 dimineața. La ora 6 aveam deja antrenament, după care mergeam la școală. După ore, mă întorceam acasă, luam prânzul și, dacă aveam noroc, mă odihneam o oră. Apoi urma antrenamentul de seară, iar pe la 8 eram din nou acasă, unde mă așteptau temele și pregătirea pentru următoarea zi. Acest program a devenit o parte din viața mea și m-a învățat ce înseamnă disciplina, responsabilitatea și gestionarea eficientă a energiei.

În deplasări era puțin mai ușor, deoarece nu aveam școală, dar asta nu înseamnă că nu învățam. Am fost mereu un copil responsabil și îmi făceam temele chiar și când eram plecată la competiții. Nu îmi permiteam să rămân în urmă cu studiile, pentru că aveam o disciplină strictă și nu puteam să renunț la acest principiu.

Înotul nu este doar un sport, ci și o adevărată lecție de viață. Acum, lucrând cu copiii, încerc să le transmit acea dragoste pentru apă pe care am descoperit-o și eu. Cel mai important este ca un copil să nu se teamă, să se simtă liber și să se bucure de înot. Până la urmă, nu medaliile contează cel mai mult, ci sănătatea, bucuria și încrederea în sine.

„Prima medalie de aur am câștigat-o la 12 ani”

Pentru mine, victoriile în sport sunt realizări personale care rămân mereu în amintire. Prima mea mare reușită a fost la 14 ani, când am participat la Jocurile Balcanice, o competiție importantă. Atunci am devenit de două ori campioană și am câștigat și o medalie de argint. A fost un succes uriaș, mai ales după antrenamentele intense: cantonamente, treziri la 5 dimineața, nopți târzii. Am realizat că munca mea nu a fost în zadar, iar această victorie a fost o confirmare a efortului depus.

Prima medalie de aur am câștigat-o la 12 ani, la o competiție internă din Republica Moldova. Acea victorie mi-a oferit o motivație reală. Am înțeles că pot obține rezultate și că merită să continui să muncesc din greu.

Cariera mea sportivă serioasă a început în 2019, când aveam 15 ani. În iunie acelui an, am participat la Campionatul European de Juniori, iar în august am concurat la Campionatul Mondial pentru Juniori. A fost un nou nivel pentru mine, mai ales comparativ cu competițiile interne din Moldova.

Un alt moment important care mi-a rămas în minte a fost Campionatul European din mai 2021. Am concurat pe distanța mea preferată – 200 de metri bras. Era perioada pregătirilor pentru Jocurile Olimpice de la Tokyo, iar drumul până la acele competiții a fost unul dificil: kilometri de antrenamente, uneori dureroase, dar care îmi aduceau satisfacție. Am reușit să ajung în semifinale, ocupând locul 15 dintre 40–50 de participante din diverse țări europene. Pentru Moldova, a fost un rezultat foarte bun, având în vedere că înotul nu este la fel de dezvoltat aici ca în Rusia, Statele Unite sau alte țări europene.

Această competiție a fost extrem de emoționantă pentru mine: aveam doar 17 ani și nu-mi venea să cred că am ajuns în semifinale la Campionatul European de Seniori. A fost o senzație incredibilă.

„Înotul necesită o rezistență enormă”

În ceea ce privește accidentele, din fericire, nu am avut leziuni grave. Înotul este considerat unul dintre sporturile cu cel mai mic risc de accidentare, deși există totuși riscuri. De exemplu, în sala de sport, unde ne antrenăm și noi, articulațiile înotătorilor sunt mai vulnerabile din cauza contactului constant cu apa, care le face mai flexibile și elastice.

La 15-16 ani, mi-au fost descoperite protruzii la nivelul coloanei lombare. Am început să simt disconfort când executam sarcini de viteză în apă sau când făceam genuflexiuni în sală. Intervenția la timp a ajutat să evit complicațiile: am făcut masaje, exerciții de întindere și gimnastică pentru întărirea spatelui. Dacă aș fi ignorat această durere, aș fi putut să dezvolt o hernie, ceea ce ar fi fost periculos pentru cariera sportivă. Sportivii chiar muncesc din greu: înotul necesită o rezistență enormă.

Munca unui antrenor este mai mult despre observație și analiză. Nu faci tu exercițiile fizice, dar ești responsabil pentru elevii tăi, pentru siguranța lor, progresul lor și motivația lor. În opinia mea, nivelul de responsabilitate este același atât pentru sportiv, cât și pentru antrenor. Când ești sportiv, trebuie să fii disciplinat și să urmezi planul pentru a obține rezultatul dorit. Iar antrenorul nu doar că urmărește acest proces, dar și inspiră, sprijină și corectează.

„Munca cu copiii este un schimb incredibil de energie”

Nu sunt antrenor sportiv. Nu am sportivi care concurează la competiții. Lucrez cu copii mici, între 2 și 10 ani, într-un club din Chișinău, Aquaterra Sport School. Este un club minunat cu o școală specială pentru copii. Munca noastră se axează mai mult pe sănătatea copiilor decât pe atingerea unor scopuri sportive. Scopul principal este ca copilul să se distreze, să se bucure și să-și întărească sănătatea. Părinții pot să se odihnească în timp ce noi avem grijă de copii.

Munca de antrenor este pentru mine o mare responsabilitate. Răspund pentru sănătatea copilului, pentru starea lui fizică și psihologică, pentru procesul de antrenament și progresul său. Trebuie să planific constant lecțiile, să găsesc un mod personalizat de abordare. Dacă un copil nu înțelege din prima, îi explic altfel, încerc să găsesc cheia care va deschide o nouă înțelegere pentru el. Oricare profesie, fie că ești antrenor, sportiv, profesor, om de afaceri este, mai presus de toate, o responsabilitate față de tine însuți.

Am devenit antrenor nu pentru că am visat la asta încă din copilărie. De fapt, a fost o întâmplare. Aveam nevoie de un loc de muncă, deoarece trăiesc singură în Chișinău, iar părinții mei sunt în Bălți. Mă străduiam să mă întrețin, să plătesc pentru mâncare și alte cheltuieli personale. Când am început să studiez la universitate, mi-am dat seama că vreau să câștig bani, dar nu știam de unde să încep. Și atunci, parcă Universul mi-a dat un semn: a apărut oportunitatea de a lucra ca antrenor. Am avut multe îndoieli. Mi s-a părut că nu este pentru mine, că nu voi reuși, că nu am suficientă răbdare. Sunt activă, dinamică, și munca cu copiii mi se părea foarte dificilă. Dar am decis să încerc. La început a fost greu, dar apoi am înțeles că munca cu copiii este un schimb incredibil de energie. Râsul lor, emoțiile lor sincere, încrederea lor. Toate acestea au devenit o parte importantă a vieții mele. Văd în asta și o experiență utilă pentru viitor. Când voi deveni mamă, îmi va fi mai ușor să înțeleg copilul meu, psihologia lui și nevoile lui.

„Îi învăț pe copii să creadă în propriile lor forțe”

Cu experiența am învățat să observ care copil poate deveni un bun sportiv. Văd cum unii se simt ușor în apă, stau pe suprafață, ascultă și se străduiesc. Atenția, dăruirea, flexibilitatea sunt întotdeauna semne bune. Îmi amintesc de un băiat, Nicolae, care a venit la prima lecție. Din prima zi, asculta fiecare cuvânt al meu, făcea exercițiile cu o concentrare deosebită, iar eu m-am gândit imediat: „Ceva nu e în regulă.” Apoi am aflat că el mai practica și fotbalul. Sportivii se văd imediat, nu ai cum să nu-i observi. Pentru mine, în cazul unui copil, mai important decât talentul este munca. Poți fi extraordinar de talentat, dar fără perseverență, fără disciplină, nu ajungi departe. Mereu le spun elevilor mei: „Succesul este 99% muncă și 1% talent.”

Lucrez cu copii de diferite vârste, de la 1 an până la 9 ani. Cei mai mici lucrează individual, pentru că au nevoie de un tratament special și de toată atenția. Cea mai dificilă muncă este cu copiii care se tem. De exemplu, Nicolae, despre care am vorbit, la început se ferea să intre în apă, îi era frică să-și ude fața. Nu l-am grăbit, am început încet, ne-am obișnuit cu apa, ne-am jucat, stropit și râs. După câteva săptămâni, el deja se scufunda cu capul. Când copiii întâmpină dificultăți, încerc să-i susțin. De exemplu, dacă un copil se supără pentru că nu reușește un exercițiu, îi spun: „Ai făcut deja atât de mult, hai să mai încercăm o dată. Imaginează-ți cât de mândră va fi mama ta când îi vei spune că ai reușit!” Aceste cuvinte chiar funcționează, mai ales când copilul vede că eu cred în el.

Un aspect interesant este diferența între cum te antrenezi tu însăți și cum antrenezi pe alții. Când ești sportiv, nu te vezi din exterior, dar când devii antrenor, începi să observi totul: de la tehnica respirației până la poziția corectă a corpului în apă. Experiența mea sportivă mă ajută să explic copiilor momentele dificile într-un mod mai accesibil, pentru că știu ce simt atunci când se confruntă cu noi provocări.

Sportul nu este doar o sarcină fizică, ci și o încercare psihologică. Îi învăț pe copii să creadă în ei înșiși, în propriile lor forțe. Dacă nu crezi că vei ajunge la linia de finish, nu vei ajunge. Și mă bucur foarte mult să văd cum, pe parcurs, elevii mei devin mai încrezători, mai puternici, mai curajoși. Mereu le spun: „Imaginează-ți cât de uimiți vor fi prietenii tăi când vor vedea că înoți singur! E atât de tare!” Este important nu doar să înveți copilul tehnica, ci să-l ajuți să creadă în el însuși. Cel mai important este să-i dai acea încredere interioară, să-i arăți că deja are tot ce îi trebuie pentru a învăța. Uneori copiii se tem, nu cred în propriile lor forțe, dar dacă îi sprijini corect, se deschid și încep să facă lucruri care păreau imposibile.

„Visurile merită lupta pentru ele”

Am multe planuri pentru viitor. Vreau să îmi stabilesc obiective noi și să le ating pas cu pas. Unul dintre cele mai mari visuri ale mele este să ajung la Jocurile Olimpice din 2028. Nu vreau doar să fiu acolo, vreau să merg până la capăt, să parcurg tot drumul, să simt acea atmosferă și să simt mândria pentru munca depusă. Pentru mine, nu sunt doar competiții – este o dovadă pentru mine însămi că pot.

Am fost întotdeauna o persoană foarte răbdătoare. Sunt Scorpion și am un caracter puternic, dar răbdarea este punctul meu forte. Pot încerca din nou și din nou până când reușesc. Dar sunt momente când pur și simplu îmi pierd răbdarea.. De exemplu, dacă nu reușesc să mă încadrez în timpul dat sau dacă nu reușesc un exercițiu, pot să răbd, răbd și apoi… pur și simplu arunc echipamentul și mă enervezi. Antrenorul meu, un om minunat, Iurie, îmi spunea întotdeauna: „Eliberează-ți emoțiile, nu le păstra în tine, dar amintește-ți că asta nu te va apropia de obiectiv”. Aceste cuvinte m-au ajutat mult. Eliberam furia, iar apoi mă întorceam în apă cu o nouă atitudine. Mi se pare că acesta face parte din proces, să accepti că nu totul iese din prima, dar este important să nu renunți. Am înțeles că, înainte de a face un pas înainte, de multe ori facem doi pași înapoi. Este normal. Cel mai important este să realizăm asta și să continuăm să lucrăm. Și cu copiii încerc să le explic: nu e nimic înfricoșător dacă nu reușești din prima. Căderile sunt parte din drum. Și apoi ei se miră singuri când încep, în sfârșit, să înoate singuri.

Adesea îmi amintesc o poveste care m-a emoționat foarte mult. Cândva am citit cum Liasan Utiașeva, sportivă și maestru emerit al sportului în gimnastică ritmică, povestea cu tristețe cum visul ei sportiv nu a fost niciodată împlinit. În ciuda celebrității și recunoașterii, acest lucru lasă un gol în sufletul ei, pe care faima, din păcate, nu îl poate umple. Regreta foarte mult acest lucru... Și mi-a fost frică să îmi imaginez că aș putea trăi aceleași sentimente. Nu vreau să stau într-o zi și să mă gândesc: „Ce-ar fi fost dacă aș fi încercat încă o dată?” Vreau să ajung până la capăt cu visul meu, fără regrete.

Ce le-aș putea dori celor care vor să se apuce de înot, dar le e frică? Eu tot timpul le spun: „Dacă nu încerci, nu vei ști”. Este o frază simplă, dar foarte înțeleaptă. Frica nu trebuie să devină un obstacol. Da, e frică să eșuezi, e frică să nu îți îndeplinești așteptările. Dar este și mai înfricoșător să nu afli niciodată dacă ai fi putut reuși sau nu. Dacă ai îndoieli, încearcă. Fă acest prim pas. Chiar dacă înotul nu va deveni activitatea ta de-o viață, cel puțin vei înțelege dacă îți place sau nu. Dar dacă nu încerci, vei întreba toată viața ce ar fi fost. Iar visele merită lupta pentru ele.

Sabrina Thor

Foto: Arhiva eroinei

Citește și

• Semion Micikovshi: Tânărul ciclist din Bălți care își urmărește visurile
• Un bălțean care a cucerit America: „Nu-mi pot imagina viața fără dans”