Foametea din anii 1946-1947 în amintirile supraviețuitorilor din satul Bilicenii Vechi

În a treia sâmbătă din luna aprilie sunt comemorate victimele foametei organizate din perioada 1946-1947. Istoriografia sovietică a dat vina pe seceta cumplită, dar dacă grânele din roada precedentă nu ar fi fost măturate de prin hambarele și podurile moldovenilor, ei ar fi supraviețuit secetei fără pierderi umane.

Este adevărat că între anii 1946 şi 1947 a fost o vreme uscată. În unele zile toride de vară temperatura aerului atingea cifrele de 35-37⁰ C, iar la suprafaţa solului – de până la 65-67⁰C. De la începutul perioadei de vegetaţie a culturilor agricole în anii vizaţi au căzut doar 85-245 mm de precipitaţii, ceea ce constituie între 40 şi 80 % din norma anuală.

În acelaşi timp, ţăranii au fost obligaţi să predea statului sovietic grâu, seminţe de floarea soarelui, fân, carne, ouă, brânză, lână etc. Normele impuse de regimul comunist erau exagerate și constituiau: pentru gospodăriile ţărăneşti care deţineau până la 2 ha de pământ - 90 kg de cereale, cele care dispuneau de 2-5 ha – 140 kg, cele care posedau 5-10 ha – 190 kg, cele cu 10-15 ha – 240 kg, iar peste 15 ha – 290 kg. În afară de aceasta, gospodăriile ţărăneşti erau obligate să predea statului de la fiecare hectar câte 10 kg seminţe de floarea soarelui, 10 kg de cartofi, până la 10 kg de carne, până la 50 kg de lapte, 50 de ouă, 250 gr brânză de la fiecare oaie mulgătoare, câte 250 gr de lână de la fiecare oaie şi câte 50 gr de la fiecare capră. Totodată, statul sovietic rechiziţiona struguri, legume şi fructe. La acestea se mai adaugă impozitul pe case şi pe alte construcţii auxiliare. Pe baza dărilor obligatorii la care erau supuși localnicii în 1946 industria alimentară a RSSM a depășit planul la fabricarea untului cu 33,2%, a uleiului cu 39,5%, a cărnii cu 32,5%, a conservelor cu 101,9%.

Informațiile oficiale prezentate de secretarul Comitetului Județean Bălți al PC(b) M.C.Plehanov referitoare la situația dificilă a asigurării cu produse alimentare a localității Biliceni, denotă faptul, că în luna iunie a anului 1946 în localitate se atestau mai multe cazuri de distrofie. Populația se alimenta cu lobodă. Creștea numărul deceselor. 

Am discutat cu câțiva locuitori ai satului Bilicenii Vechi, care sunt și azi în viață și își amintesc în detalii evenimentele tragice din acea perioadă de foamete organizată:

 Maria Bezărău (Balan), (n .1945):  „Pe timpul foametei am avut noroc de tăcuca meu, care ducea la piață ogheale, lăicere și venea cu puțin jom. De foame nu am murit, dar era greu. Și în anii de după război a fost greu. Când îmi făceam casă, pâinea albă era rară, mai mult cu orz, cu mazăre. Stăteam mult în rând  la magazin după pâine”.

Mihail I.Tofan (n. 1931), șofer, tractorist își amintește despre acele timpuri: „În 1945 nu a plouat primăvara, nici în 1946, nici în 1947 nu a plouat deloc. Tata a murit în 1944, era invalid, calic de un picior și a dat peste o grenadă. În 1947 mama a murit de foame și de tif. Eu eram la moșul, la Lisaveta (mărginimea orașului Bălți) unde la sovietul sătesc ne dădea niște geandră. Avea moșul niște oi și tăiam câte o oaie și fierbeam carnea cu zeamă, mai punem ce ne da de la selisovet. Dar, nu era pâine, nu era nimic. Am văzut mulți oameni morți de foame, căzuți pe drum”.

Valentina Mereuță (n. 1936) reface prin amintirile ei acel tablou al foametei: ”Pe mama o chema Magdalena, iar pe tata Ion. Când a murit mama mea, eu aveam 12 ani. Foamea s-a început spre primăvară, eu, cu soră-mea Lidia, culegeam lobodă, o fierbeam, o scurgeam, o făceam brățișoare și o puneam pe tava cu oloi și o coceam pe o parte și alta și o mâncam. Grăunțe nimic, nimic, numai curat lobodă. De unde grăunțe?

Care nu avea copii și erau mai bogăței, apoi trăiau. Iată bătrânul nostru, Ion Șuiu avea râșniță și făcea făină, crupe și ne aducea și nouă, ca să nu murim de foame.

Tata a vândut și vacă și vițel. S-a dus o dată la jom din sfeclă cu Mașa și când au revenit, cu câte un tobultoc fiecare, atunci mama a început a plânge: Ioane, noi să hrănim copiii cu jom de acesta, mai bine vorbim cu tuța și ne-a mai da niște urluială ceva, dar să nu mâncăm lobodă.

Noi cu Lida am cules lobodă și cu holbură și am mâncat cu jom, dar peste noapte s-a umflat Lida și cu Gheorghe de Doamne ferește. A luat tataia jomul cela și l-a dus la Coșcodeni, l-a schimbat pe un tobultoc de orz. A venit acasă și a urluit orzul cela, l-a dat la râșniță și a ieșit făină.

Prin anul ”49-”50, când a început a se face grâul, noi ne duceam cu furatul, la noi nu era copt încă grâul. Luam spicele, le coceam. Primăvara am ieșit la plantat, desetinele noastre erau pe deal, eram cam sleiți de puteri, dar ne bucuram să prelucrăm pămîntul și să așteptăm roada.

Pe vremea foametei mureau mulți din sat și nu avea cine să le facă înmormântarea, toți erau slabi și necăjiți. Săpau în cimitir o groapă, alături de alte rude ale răposatului și așa se făcea înmormântarea, fără sicrie, fără pomenire, deseori fără preot.

După foamete imediat am strâns prima roadă de grâu, lumea a început să cumpăre oi, porci, vaci. Încetișor își refăceau gospodăriile.”

La punctele de alimentare, create în iarna anului 1946-1947, se eliberau aproximativ 200 grame de pâine, doar în cazurile, în care satele dăduse cantitatea de pâine cerută la stat sau dacă în sat se crease gospodăria colectivă. Locuitorii din Bilicenii Vechi au livrat la stat cantitatea solicitată de cereale, astfel în sat a fost deschisă o cantină socială care a funcţionat în perioada decembrie 1946-martie 1947. Zilnic cantina socială elibera câte 200 grame de pâine la 240 de persoane, ceea ce era insuficient.

 Valentina Mereuță  își amintește și despre cantinele alimentare: „La naș Vasile Ulmu, la nașa Marușca se da un fel de „zaiom” și făcea mâncare. Pe cei mai slabi îi chemau și le dădeau câte o porție de borș, o bucată de pâine. Și Lida se ducea după mâncare, însă odată, i-a ieșit Lidiei înainte un băiețel din mahala, care a trântit-o jos, i-a luat mâncarea și mai mult nu s-a mai dus. Lumea era agresivă, de foame...”

Locuitorii satului cu greu au supraviețuit foamei, unii aveau câte un animal domestic, alții schimbau lucrurile din casă pe hrană, toți au adunat ce mai rămăsese pe deal, toți au mâncat macuc, biețe de floarea soarelui, ghindă, floare de salcâm etc.

Cu părere de rău, nu există date, care ne-ar permite să constatăm numărul de persoane din localitatea Bilicenii Vechi, decedate în timpul foametei organizate.

Foametea a durat aproximativ 300 de zile, până la roada mizeră a anului 1947.

Impactul imediat al foametei asupra bilicenenilor a fost de un tragism înspăimântător:

• Sute de biliceneni au decedat din cauza fometei;
• Din cauza subnutriţiei şi a lipsei de produse alimentare, locuitorii satului, îndeosebi copiii, umblau cu cerşitul din casă în casă, precum şi prin satele învecinate; 
• Zeci de copii au încetat de a mai frecventa şcoala, foametea reuşind să paralizeze sistemul de învăţământ. În lunile decembrie 1946-ianuarie 1947 elevii s-au aflat în vacanţă forţată; 
• Foametea a provocat o creştere a criminalităţii. Furturile de produse alimentare deveniseră ceva obişnuit;
• Lipsa completă de produse alimentare, consumul de plante şi subproduse agroalimentare dăunătoare sănătăţii, inclusiv de hoituri, au provocat o mare creştere a morbidităţii în rândul populaţiei.

Una din consecințele imediate ale subnutriției era îmbolnăvirea de distrofie. Datele statistice oficiale demonstrează, că până la 5 februarie 1947 în RSSM s-au înregistrat 213 000 bolnavi de distrofie. Mortalitatea a crescut în anul 1947, în comparație cu anul precedent, anume din cauza bolilor cauzate de subnutriție.

Cu toate că este greu de calculat, se estimează, că în perioada foametei organizate pe teritoriul Moldovei și a Ucrainei au murit aproximativ un milion de oameni. Aceasta era metoda sovietică de subjugare a populației și de exterminare a populației băștinașe.

Maia Bălan